cum am ajuns sa te iubesc, Hermannstadt? partea I

Cum am ajuns sa te iubesc să te iubesc, Hermannstadt?


Îţi mai aduci aminte prima zi, în care am poposit pe peronul acela dărăpănat, cu cochilia în spate? Îţi priveam casele uimită si nu am putut să îmi stăpânesc râsetul: aveai case pictate ca în poveştile copilăriei, aşa de scorojite- de parcă ar fi fost biscuiţi uitaţi de timp.
Îţi mai aduci aminte primii paşi în facultate? Eram aşa de rătăcită şi speriată printre atâtea feţe necunoscute. Şi profesorii păreau desprinşi din altă lume, aşa de siguri pe ei, aşa de neatins...
Îţi mai aduci aminte prima cazare? Câte emoţii, câte gânduri negre că sunt ruptă de acasă.
Îţi mai aduci aminte prima operaţie? O, da, am crezut că mor pe patul ăla de spital, tremuram toată.
Îţi mai aduci aminte prima sesiune? Nu mai ştiam cum mă cheamă şi ce caut eu prin sălile ălea albe, cu bănci mişcătaore şi scaune scârţâitoare. Îţi mai aduci aminte prima escapadă pe teren? Mi-am adus aminte de ce am venit, mi-am adus aminte că m-am născut pentru jurnalism şi că nu pot renunţa aşa uşor la visul meu. Era acel gol în stomac, stăteam de vorbă cu oameni, ce îmi depănau poveştile lor.